WANDA n u ţi-am spus încă dar aceasta este starea când ţi se deschid arterele direct în pământ cum într-o novă infinită eu am mai mulţi ochi şi mai multe limbi de vorbit cu fiecare în parte şi deschizându-i fiecăruia timpul ca pe o cutie toracică scenă a formelor viitoare teatru al abstracţiunilor (mersul fără picioare prin si

atunci când şi-a luat lumea în cap şi a plecat din ţară a luat cu ea o fântână plină cu apă rece şi cu poveşti de fapt era o formă de bagaj psihologic umed pentru că în toate amintirile vieţii sale apare un râu, o mare, o picătură de miere, o lacrimă, un pahar cu apă, un sân matern care hrăneşte sau un sân plin de desfrân

a simţi că eşti liber ca şi cum un copil ar plânge singur neauzit de nimeni într-o cameră albă unde umbre şi sunete străpung un zid nevăzut o libertate crudă cum un fruct de aloe desenat pe pielea de dimineaţă a unor femei închise într-o casă făcută din oase într-o dimineaţă mă trezesc din nou copil învelit în propriul somn

îmi amintesc cum a fost iarna cea mai grea din copilărie: totul se petrecea la fel atunci când îţi laşi în urmă casa şi grădina îngropate în zapada înaltă cât oraşul New York şi atunci începi să înţelegi că nu este obligatoriu să trăieşti pe pământ să creşti mare să fii bun şi răbdător nici să ajuţi oamenii singur

dar visătoarea Kamakura nu va dormi şi nu se va împietri străjuind fereastra de deasupra brutăriei la fel cum pisica pe divan încolăcită în jurul mirosului de pâine înainte de a scorni o nouă poveste, ea trebuie să fie foarte obosită ea trebuie să alunece în somn la fel cum putrezesc petalele de bujor se spune despre ea că este nef

iar visătoarea Kamakura își închipuise mereu că epiderma florilor face parte învelișul de trecere al unei femei iar supraeul unei epoci culturale are o origine asemănătoare cu a celui individual visătoarea Kamakura a tăcut și a visat a meditat și a născocit idei a așteptat frigul și s-a înfășurat în el a dormit în timp ce alți

vei rămâne singură în acest întuneric în care totul se vede limpede doar atingând cu vârful degetelor umerii visătoarei Kamakura mă auzi? mă auzi tu, oare, corp stins de adierea cenuşii? pereţii se curbează sub acoperiş oasele se topesc. din cuvintele înghiţite ţâşnesc neîncetat grauri purtând în cioc firimituri de carne pove

crochiu 1 după o vreme, ea a uitat semnele, umbra şi jocul pe stâncă a uitat paşii de dans a uitat cum se desface un nod şi cum se desenează un chip pe un zid invizibil a uitat mirosul orhideei a rămas nemişcată la fereastră, în colţul întunecat al camerei, părând încremenită, deşi călătorea tot mai des. a cântat în faţa une

mama a început atunci să mă rostogolească pe pământ ca pe un ghem mi-a fost dor de mama cum o frumuseţe neverosimilă secţionând vântul îşi deschide pleoapa în hipofiza mea astăzi mi-am băut cafeaua la mama pe lespede şi am cules frunze din care am meşterit un arici mi-a fost dor să stau întinsă pe pământ cu învelişul meu de